"Această Cartă (Lege - n.red.) a Drepturilor Copilului ne va permite, în sfârşit, să reducem la zero orice autoritate părintească, făcând familia să explodeze în indivizi opuşi cu sălbăticie unii altora, pentru protecţia intereselor personale. Ea îi va încuraja pe copii să-şi denunţe părinţii prea autoritari, prin faptul că sunt prea tradiţionali, prea religioşi.

De asemenea, va contribui la a-i supun pe părinţi unei psihoze colective a fricii, ceea ce va provoca în mod ineluctabil, de manieră generală în societate, o subminare a autorităţii părinteşti" (Serge Monaste - Protocoalele de la Toronto) Legea privind Protecţia şi promovarea Drepturilor Copilului poate fi privită ca o necesitate a societăţii actuale, ca un scut pentru copii în faţa abuzurilor şi agresiunilor adulţilor.

În realitate legea are ca scop subminarea şi distrugerea familiei, cheia de boltă a societăţii şi civilizaţiei, creaţie a lui Dumnezeu, de la Facerea lumii, precum şi a religiei şi autorităţii Bisericii şi se alătură altor legi care promovează imoralitatea, legalizează crima şi păcatul.

După un scenariu deja consacrat apariţia legii a fost precedată de o susţinută campanie media, prin care, cazuri izolate, însă perfect adevărate, au indus ideea că sunt definitorii pentru societatea în care trăim. Această practică nu este nouă şi nici o invenţie românească. Statisticile elaborate încă de la mijlocul anilor 1980, de către Comisia Naţională pentru Prevenirea Maltratării Copiilor, respectiv Institutul Naţional pentru Sănătate Mintală din SUA şi prezentate agresiv prin mass media de peste ocean, au creat un val de isterie în Statele Unite.

Sintagme ca "maltratarea copiilor" sau "violenţe împotriva copiilor" au avut darul de a timora părinţii şi chiar de a-i transforma în criminali pe părinţii americani. În Suedia promulgarea legii, în anul 1979, a generat reacţii similare, înregistrându-se cazuri în care părinţii au fost judecaţi şi pedepsiţi pentru "violenţe faţă de copii". Legea promulgată recent în ţara noastră prevede că răspunderea pentru creşterea copiilor revine părinţilor, unor reprezentanţi legali sau altor persoane cărora copilul le-a fost încredinţat legal, aceştia având obligaţia de a ţine cont de "interesul superior al copilului".

Fără să explice principiul interesului superior al copilului legea îndeamnă copii să "depună plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale", acţiune care ne duce cu gândul la pionierii din lagărul socialist, care după ce-şi denunţau părinţii la secu, erau prezentaţi ca eroi, cu înaltă conştiinţă revoluţionară.

În mod clar nu susţinem, prin poziţia noastră, abuzurile şi agresiunile, nici "părinţii" violatori, incestuoşi, beţivii şi bătăuşii, însă a face o lege care să ducă în subsidiar la timorarea şi subminarea autorităţii părinteşti, inclusiv a celor tradiţionalişti sau pentru care preceptele religioase şi învăţăturile creştine sunt literă de lege, înseamnă un atentat la unitatea familiei. Nu putem să nu remarcăm că un pilon foarte important în aplicarea acestei legi îl constituie serviciile publice de asistenţă socială şi mai ales funcţionarii acestora, în mare majoritate tineri şi lipsiţi de experienţă, care în ciuda bunelor intenţii pot comite abuzuri, cu voie sau fără voie, în urma aplicării fără discernământ a prevederilor legii.

De asemenea, un frison, ar trebui să genereze şi articolul care face referire la libertatea de conştiinţă religioasă, un pion otrăvit, care se constituie într-un nou atac - al câtelea oare? - îndreptat împotriva familiei creştine. Această prevedere a legii sugerează că învăţătura tradiţională creştin ortodoxă este un abuz împotriva "interesului superior al copilului" şi ar putea fi taxată ca atare.

                      

Înapoi