MONAHUL ÎN AREOPAG
Părintele Conon Românul
Biserica Ortodoxă este Trupul Sfânt al Mântuitorului Iisus Hristos format din toţi oamenii botezaţi ortodox, care se străduiesc din toată fiinţa lor şi pe întreaga durată a vieţii lor, să păstreze şi să împlinească toate dogmele, canoanele şi rânduielile Sfinţilor Părinţi ortodocşi.
Lucrarea de căpătâi a călugărului este păstrarea dreptei credinţe creştin-ortodoxe şi împlinirea voturilor monahale (ascultarea, fecioria şi sărăcia) înrădăcinate pe temelia Sfintei Evanghelii a Mântuitorului Iisus Hristos şi împletite cu postul şi rugăciunea în cadrul necesar şi unic al Sfintei Biserici Ortodoxe. Acestea trebuie să aducă, zi de zi, în sufletul său, apropierea de Hristos.
În vremurile de asuprire ecumenistă ce ni se pregăteşte, nu vom putea supravieţui decât dacă vom ţine în inimi toată agoniseala nevoinţei de până acum, dacă vom chibzui totul potrivit Sfintei Evanghelii a Mântuitorului Iisus Hristos şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.
Nu ne dorim a fi confundaţi cu vreo grupare dezbinătoare şi răzvrătită, cu duh potrivnic sfintei ierarhii. Dintotdeauna cei ce l-au arătat pe dracul gol au fost socotiţi colaboratori ai acestuia – dar ne asumăm acest risc, pentru simplul fapt că mult înaintea noastră, toţi călugării, greci, ruşi, sârbi şi georgieni au fost iniţiatorii ieşirii Bisericilor lor din Consiliul Ecumenic; mai mult, suntem de acord a ne canonisi cu tăcerea, dacă vreun singur cuvânt din cele scrise de nui va fi arătat a nu fi după Evanghelie sau Sfinţii Părinţi.
Avem peste 300 de semnături ale diverşilor părinţi din ţară şi străinătate ce aşteaptă, deocamdată în rugăciune, o îndreptare a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române față de capetele enunțate în PROCLAMAŢIA înaintată de ziua Sfântului Mucenic Gheorghe a anului 2003. Mulţi din cei ce subscriu acestui apel sunt duhovnicii frăţiilor voastre, care din bătrânească înţelepciune încă nu vor să ridice primii piatra asupra şarpelui. Până la o vreme când cu toţii vom pune umărul la a zdrobi eresul, ce ne pândeşte Biserica, cu Însăşi Piatra cea din capul unghiului – Iisus Hristos, adevăratul Mesia şi Dumnezeu.
Cum oare va sta liniştită o fecioară în casa sa atunci când se aprinde cu foc un capăt al locaşului? Nu va alerga oare ca să aducă apă pentru a nu se împrăştia focul mistuitor? Nu trebuie oare să facă chemare către cei ce o pot ajuta? Iată care este cea de a treia rucodelie a monahului zilelor de pe urmă: a nu tăcea, a nu ascunde lumina, a nu face compromisuri credinţei ortodoxe. Glasul nostru trebuie să se facă auzit tuturor celor care vor să se mântuiască şi nu mai ştiu cum să o facă.
Chiar de ar trebui să înfruntăm vâltoarea înşelărilor acestui veac, cuvintele adevărului trebuie să se audă limpede, liniştitor şi clar, mai presus de tot ce înseamnă erezie, apostazie şi minciună. Ne va mântui Dumnezeu după cum vom mărturisi .. sau nu.
Poate unii nedumeriţi se întreabă: „De fapt care-s primejdiile, cum ne pândesc, cum ne atacă, unde ţintesc, unde sfârşesc? Primejdiile şi manifestările aferente sunt multiple. Unele-s dulci, altele amare. Unele resping, altele atrag, în funcţie de formele pe care le îmbracă şi de dispoziţia fiecăruia în parte, de a se lăsa momit. Dar, totuşi, cel mai bine le gustă cei care duc cu adevărat viaţă creştinească; cei ce „gustă” dramatic din durerile vieţuirii creştine; cei ce nu cochetează diplomatic cu poruncile Sfintei Evanghelii, ci le împlinesc cu sfânta lor râvnă şi nici nu fac concesii „pietist-ecumeniste” în faţa lumii si a năravurilor ei.
Toate acestea la un loc, toată nesiguranţa, toată ezitarea, toată frica de teamă şi de dragul lumii sunt fiice ale apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de dreptate, lepădări de curaj, lepădări de mucenicie, lepădări de dragoste pentru sufletul omului, lepădări de neam, lepădări de credinţă, lepădări de Dumnezeu, lepădări de mântuire, de rai , veşnicie.
Dacă trândăvia şi necredinţa au adus atâta nor de nepăsare şi amorţeală în sufletele noastre, oare ce va fi cu generaţiile viitoare? Nu cumva îşi vor urî propria viaţă, oare nu îşi vor urî strămoşii, adică pe noi şi înaintaşii noştri, oare nu va fi o lume demonică pe pământ? Vai celor de mâine şi vai nouă celor de azi, că suntem vrăjmaşii copiilor, copiilor noştri, suntem vrăjmaşii strămoşilor noştri, vrăjmaşii mântuirii neamului românesc, vrăjmaşii lui Hristos cel răstignit, care ne mustră pe toți cu aceste cuvinte : „Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei?” (Matei 23. 32-33).