A. Isidor

 

Prigoanele nu au lipsit nici într-o vreme, istoria Bisericii fiind plină de exemple şi calendarul de sfinţi mucenici. Prigonitorii s-au aflat şi se află, în orice vreme, în afara Bisericii şi înlăuntrul ei, aceştia din urmă fiind cei pe care Mântuitorul îi numeşte "lupi îmbrăcaţi în piei de oaie".

Şi cei mai cumpliţi luptători împotriva lui Hristos şi prigonitori ai dreptei credinţe au fost ereticii. "Mântuieşte Doamne [.] pe cei prigoniţi pentru Tine şi pentru dreapta credinţă de limbile cele fără de Dumnezeu şi de cumpliţii eretici, pentru că sunt robi ai Tăi", glăsuieşte Rugăciunea pentru cei necăjiţi, lipsiţi şi prigoniţi pentru dreapta credinţă (Carte de rugăciuni, Ed. Agapis, 2004, pag. 38).

Prigonit a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, de stăpânitorii pământeşti (împărăteasa Eudoxia), dar şi de lupii bisericii (Patriarhul Teofil al Alexandriei şi cei de un cuget cu dânsul); prigonit a fost Sfântul Teodor Studitul luptătorul neînfricat şi nebiruit pentru apărarea sfintelor icoane, atât de lupii cei din afară (împăratul Leon Armeanul), cât şi de cei dinăuntru (ierarhii susţinători ai ereziei iconoclaste); prigoniţi au fost Sfântul Ştefan cel Nou, Mărturisitorul şi Sfântul Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei şi nenumăraţi alţii, despre care mărturisesc Vieţile Sfinţilor, Patericul şi alte scrieri bisericeşti.

Prigonirile au continuat de-a lungul veacurilor şi continuă, precum se vede şi astăzi, culminând cu perioada comunistă, când ierarhii, în mare parte - cei indezirabili fie au fost fie asasinaţi, fie au înfundat puşcăriile, de unde nu s-au mai întors fiind. asasinaţi - şi-au conservat scaunele arhiereşti cu preţul suferinţei clerului şi a turmei. Prigoniţi au fost toţi cei care au gândit şi au acţionat ca mărturisitori ai lui Hristos.

Exemple?

Luăm doar câteva nume, cele mai cunoscute: Preoţii Ilarion Argatu şi Ilie Lăcătuşu (cărora li s-au descoperit sfintele moaşte), Ieroschim. Daniil Tudor şi, cel prigonit în viaţă şi în veşnicie Preot Gheorghe Calciu. Numele prigoniţilor, însă, umplu paginile şi arhivele securităţii, vechi şi noi, dar, mult mai important, au fost scrise în "cartea vieţii", în cartea vieţii veşnice. Vrednicul de pomenire Părintele Calciu-Dumitreasa, mărturiseşte şi acuză, în acelaşi timp, sinodalii de orbire de laşitate1, precum şi de direcţionarea Bisericii Ortodoxe Române către Europa antihristică[2].

După ani 1990 prigoanele s-au îndreptat, cu mai mare discreţie şi subtilitate, spre părinţii care au avut un discurs incisiv, cu priză la popor, condamnând păcatele şi au avut o atitudine antiecumenistă[3].

Astfel că:

Prigoană putem numi acţiunile desfăşurate pe front larg - cu complicitatea autorităţilor bisericeşti şi laice, având presa ca vârf de lance şi acuzator public - împotriva Părintelui Daniel şi a monahiilor de la Tanacu.

Prigoană este reducerea la tăcere a Părintelui Calistrat de la Bârnova, al cărui verb (a se citi predici şi cuvinte de folos) deranja teribil pe diavolul şi acoliţii lui. Aşa că i s-a orchestrat un caz de homosexualitate şi a fost redus la tăcere. Cel puţin oficial.

Prigoane se numesc şi complexul de măsuri îndreptat împotriva părinţilor de la Sihăstria - Antim, Simeon, Iacov ş.a. - cunoscuţi şi iubiţi pentru trăirea şi atitudinea fermă întru apărarea Ortodoxiei şi a Bisericii lui Hristos. Prigoană poate fi numită şi ostilitatea pe faţă şi, mai ales pe ascuns, îndreptată împotriva Părintelui Iustin şi a călugărilor răzvrătiţi de la Mănăstirea Petru Vodă.

De, rugăciunea şi atitudinea turbulentă a acestor vieţuitori îl arde teribil pe satana şi pe cei de un cuget cu el. Şi iată, mai nou, prigoana s-a îndreptat şi asupra Părintelui Eftimie, egumenul Schitului Huta, din judeţul Bihor, cunoscut, de asemenea, ca având atât "cuvânt cu putere multă", cât şi verticalitate ortodoxă. Anticeumenist convins, acesta a fost recent depus din funcţie şi oprit să slujească şi să predice de către PS. Sofronie, episcopul Oradei.

Din această perspectivă putem spune că în cadrul BOR se duce o luptă surdă între ecumenişti şi antiecumenişti, luptă în care până acum au fost lovite anumite ţinte - ca să folosim un limbaj militar - pornind de la cuvântul Mântuitorului care spune că de se va bate păstorul se va risipi turma (Mt. 26, 31; Mc. 14, 27). Aceste acţiuni, aparent izolate, au însă menirea de a pune în gardă antiecumeniştii, clerici şi laici deopotrivă, nefiind departe timpurile când ecumeniştii, după ce se vor fi întărit suficient să lanseze un atac direct pentru anihilarea totală a oricărei opoziţii.

Iar întărire nu poate veni decât de la Domnul şi Dumnezeul nostru care ne încredinţează că "porţile iadului nu vor birui Biserica" (Matei 16, 18) şi ne îndemnă să luptăm zicând: "În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33).

Îngrijorătoare este şi poziţia PS. Sofronie, vis a vis de acei ierarhi care dau binecuvântare pentru a se tipări cărţi şi publicaţii cu atitudine antiecumenistă, care a afirmat în cadrul unei şedinţe cu preoţii, desfăşurată la Beiuş în 13 noiembrie 2007 că: "Daca aceşti ierarhi vor mai da binecuvântare pentru astfel de cărţi, se vor trezi mutaţi de canon într-o mănăstire", şedinţă despre care informează Părintele Eftimie.

Această afirmaţie, care am dori să fie doar o simplă părere personală şi nu o atitudine a proecumieniştilor din Sinod, ne face să ne gândim ce însemnă de fapt a tipări cu binecuvântare şi ce scop are această binecuvântare arhierească. Firesc răspunsul, la modul cel mai simplu şi mai accesibil omului de rând, este de a apăra învăţătura Bisericii de scrierile care pot strecura, cu voia sau fără voia autorilor, a unor rătăciri sau/şi erezii. Trecând prin filtrul duhovnicesc al unui arhiereu, mai precis a unei comisii eparhiale desemnate în acest scop, respectivele titluri capătă tărie şi arată cititorului că lucrările în cauză respectă Dogmele şi Tradiţia Bisericii şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi.

Ce se întâmplă, însă, în practică, în aceste vremuri controversate, în care răul este prezentat drept bine şi binele drept rău şi când "lupi răpitori" au ajuns păstori turmei? Putem spune că nu totdeauna cărţile şi publicaţiile tipărite cu binecuvântare arhierească oferă certitudinea că trebuie cumpărate şi că sunt ziditoare sufleteşte, altfel spus nu mai oferă garanţia că nu conţin lucruri rătăcitoare.

Cuviosul Serafim Rose (+1982) atrage atenţia şi invită la precauţie în faţa publicaţiilor ortodoxe contemporane, spunând: "Trebuie să recunoaştem cinstit un adevăr dureros, dar necesar: o persoană care citeşte cu seriozitate Sfinţii Părinţi şi care se luptă, după puterile sale [.] să ducă o viaţă ortodoxă duhovnicească [.] trebuie în mod conştient să se nevoiască, să ducă o altfel de vieţuire decât cea arătată în aproape toate cărţile şi periodicele ortodoxe de astăzi" (vezi "Mai aproape de Dumnezeu").

Nu vom pleca urechea la cei ce spun că "binecuvântarea" ar constitui un mod de câştig material, cu toate că starea de corupţie generalizată din ţară ne-ar îndreptăţi să o facem, din lipsă de informaţii probatorii şi încercăm să investigăm o altă posibilă funcţiune a binecuvântării: cea de factor de cenzură!

Afirmaţia episcopului Sofronie ne îndreptăţeşte să ne gândim că, în vremurile actuale, cărţile şi publicaţiile care combat ereziile şi rătăcirile timpului, vor fi interzise. Astfel se vor împlini profeticele cuvinte ale Cuviosului Serafim Rose: "Poate că aceştia sunt ultimii ani (ultimul an - n.red.) în care putem continua să răspândim liber cuvântul". Ori aceasta reprezintă tot o prigoană, alături de cea a uciderii spirituale a sfinţilor închisorilor. O prigoană prin lipsirea turmei cuvântătoare de hrana duhovnicească necesară. Şi astfel se vor împlini cuvintele Sfântului Prooroc Amos care zice: "Şi păstorii sunt lupi şi oile zdrobite, şi foame la uşi; nu foame de pâine şi sete de apă, ci foame de auzi cuvântul lui Dumnezeu (Amos 8, 11).

Trebuie să precizăm, în încheiere, că fiecare arhiereu va face după cum îl va lumina Dumnezeu şi îi va dicta conştiinţa; fiecare lucrare în parte (carte sau publicaţie) constituie un caz particular, astfel că nu putem generaliza afirmaţiile de mai sus. Tot la fel de adevărat este şi faptul că afirmaţiile episcopului Oradei nu puteau să nu genereze reacţii, cum s-a văzut dealtfel, multe publicaţii din spaţiul gândirii şi atitudinii ortodoxe luând poziţie, fiecare în felul ei, asupra a doi mari duşmani ai ortodoxiei contemporane: persecuţiile şi cenzura, operate tocmai de cei care ar trebui să hrănească şi să adape turma. Şi, când este nevoie, să şi mustre, cu iubire dumnezeiască şi cu blândeţe, însă. Amin!

[1] Dar dincolo de orbire şi laşitate, sfinţii închisorilor veghează peste Biserica Română, peste sinodalii prinşi în plasa sclaviei statului ateu şi peste neamul românesc, mai reali decât toate treptele ierarhice care neagă sfinţenia celor morţi în închisori, chiar şi peste diocezele în care, din dispoziţia ierarhului locului, liturghia devine o anexă la pregătirea clerului pentru intrarea în basilica "ecumenică" a satanei (Ioan Ianolide, Întorcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti 2006, pag. 12).

[2] Oare când va ieşi Patriarhia Română de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europă Unită plină de duhul antihristului (Idem, ibidem)

[3] "Eu nu sunt pentru ecumenism. Socotesc că ecumenismul este produsul masoneriei; iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată. Ecumenismul este panerezia timpului nostru. Biserica Romano-catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt două [biserici] surori. Nu există decât un singur cap al Bisericii, Iisus Hristos. Nu poate exista decât un singur trup, adică o singură Biserică, deci noţiunea de biserici surori este improprie" (Preot. Prof. dr. Dumitru Stăniloae + 1993)

                       

Înapoi