Aceşti monahi crescuţi în închisori.

Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărata dragoste de neam nu are nici o legătură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific şi nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu discursul patriotard de partid.

Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste, fără lozinci, fără fanfaronadă partinică, ne-am iubit Biserica, patria şi neamul - de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă - cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu apărută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale comuniste şi limba de lemn erau preluate (fără nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai Bisericii şi de o parte din elita ţării noastre.

Acolo am învăţat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu deznădejdea cu care au făcut-o evreii în timpul robiei; acolo am învăţat cât de sfântă este noţiunea de neam, cât de hristică este ea, şi nu un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astăzi pentru masonii şi ereticii din vest şi de la noi care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari. Sufletul românesc curat a simţit erezia şi pericolul.

Cei buni se adună în jurul unor duhovnici trăind în mănăstiri spre a asculta cuvântul lor de adevărată învăţătură. Aici învaţă creştinul ortodox adevărata credinţă, aici se mângâie de lacrimile vărsate pentru păcatele făcute, aici se sfinţeşte cu formula pe care spoveditorul o rosteşte la sfârşit: . "iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, prin puterea ce-mi este dată de Dumnezeu, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!".

(Fragment din cuvântul introductiv al cărţii Părintele Iustin şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol. II).

                       

Înapoi