Nu putem sta nepăsători faţă de suferinţa Bisericii Ortodoxe Române într-o perioadă atât de cumplită - perioada comunistă. Cărţile apărute în ultimul deceniu despre fenomenul concentraţional aduc cutremurătoare mărturii ale unor vieţi trăite la extrem din puncte de vedere trupesc şi sufletesc.

Dacă unele din faptele relatate au fost acte de sfinţenie şi de mucenicie ale unor mărturisitori ai credinţei ortodoxe, ele ni se adresează în special nouă. Cu exemplul vieţii lor şi prin mijlocirea acestor mărturisitori ai ortodoxiei ne putem îndrepta viaţa pe calea mântuirii în acest început de mileniu. Noi suntem primii beneficiari ai acestor mărturisitori din închisori. Avem deja mărturii că ajutorul venit de la sfinţii din închisorile comuniste este real. Nu puţin sunt creştinii care citind Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului au avut multe foloase duhovniceşti şi au pus început bun vieţuirii lor creştineşti.

Avem nevoie de sfinţi noi? Înainte de răspunsul la această întrebare aş vrea să mă opresc puţin la noţiunea de sfinţenie şi la realizarea sfinţeniei. În mod frecvent cuvintele sunt făurite în funcţie de realitatea lumii. Spre exemplu: înţelepciune, iubire, putere, au analogie în viaţa oamenilor. Numai conceptul de sfinţenie nu are referinţe în uman; sfinţenia este proprie lui Dumnezeu. Creatura nu are sfinţenie decât prin participare şi această stare se dobândeşte cu mari eforturi morale şi sacrificii; de aceea este considerată ca fiind apanajul unor fiinţe de dimensiuni spirituale şi morale ieşite din comun.

În mod obişnuit când se vorbeşte de sfinţi şi de sfinţenie lumea se gândeşte la stâlpnici, iluminaţi, egalii îngerilor. Pentru mulţi însă, astăzi sfinţenia pare perimată, inadaptabilă vieţii moderne. Nu putem limita sfinţenia numai la anumite persoane şi numai la o anumită perioadă de timp. Ea se cere tuturor creştinilor potrivit învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos: "Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi. precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Ioan 5,48).

Participând la viaţa în Hristos - care este sfinţenia prin excelenţă -creştinul se află într-un proces de transformare a persoanei sale, iar sfinţenia devine pentru el un aspect complementar şi responsabil al actului mântuirii. Viaţa creştină se desăvârşeşte în unire duhovnicească cu Hristos: "A vieţui este Hristos şi a muri este câştig" ne spune Sfântul Apostol Pavel. Ca să fii creştin nu înseamnă să îmbrăţişezi religia lui Hristos ci înseamnă să te faci fratele lui Hristos, spunea părintele Nicolae Steinhardt. Iar părintele Serafim Rose spune: "să fii creştin nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu bună ştiinţă un mod de viaţă care cu cât este trăit mai autentic, cu atât mai mult duce spre autodistrugere". Şi din această cauză ne răzvrătim mereu, încercăm să ne îndulcim viaţa, încercăm să fin creştini pe jumătate, încercăm să dobândim cei mai bun şi mai plăcut şi în viaţa aceasta pământească şi în viaţa cea veşnică. Dar până la urmă trebuie să alegem fericirea noastră într-una din cele două lumi, nu în amândouă. Dumnezeu ne dă putere să urmăm calea răstignirii (faţă de păcate); nu există altă cale de a fi creştini.

Aceste cuvinte pot ridica multe semne de întrebare şi cred că pe Stareţul Daniil Tudor îl găsim pe această cale a răstignirii aleasă de bună voie. Şi acum vine răspunsul la întrebarea dacă avem nevoie de sfinţi noi? În Acatistul Tuturor Sfinţilor citim: "Bucuraţi-vă că ceata voastră pururea se măreşte cu cei noi de pe pământ veniţi". Nouă celor care mărturisim despre faptele de sfinţenie şi despre sfinţii din închisorile prigoanei comuniste ni se poate replica: avem destui sfinţii din primele secole creştine şi în calendarul nostru cărora rugându-ne şi cerându-le ajutorul rămânem cu siguranţă în tradiţia Bisericii şi nu greşim cu nimic.

Ce nevoie mai avem de alţi sfinţi? Sau cei închişi au fost condamnaţi pentru că s-au opus comunismului iar dintre arestaţi şi deportaţi se exclud cei politici; politica n-are nimic comun cu Biserica! Primul argument că avem nevoie de aceşti sfinţi este ajutorul pe care îl putem primi de la ei. Ei au trăit şi au mărturisit pe Hristos în vremurile noastre, în condiţii în care trăim şi noi astăzi. Cu atât mai mult trebuie să-i cinstim dacă au fost mari duhovnici şi oameni de cultură şi ne-au lăsat învăţături, rugăciuni şi acatiste folositoare pentru mântuirea noastră (n. ed.).

Aceşti Sfinţi au reuşit să biruiască lumea împlinind poruncile şi sfaturile dumnezeieşti, având de fapt aceleaşi virtuţi pe care le-au avut toţi sfinţii, exercitate însă în alt context social. Cei mai mulţi sfinţi au fost proslăviţi de Dumnezeu în perioadele în care Biserica Ortodoxă a fost prigonită. Începând cu împăraţii romani persecutori, continuând cu iconoclaştii şi apostaţii bizantini, cu musulmanii şi ultimii şi cei mai diabolici prigonitori ai Bisericii Ortodoxe fiind ateii comunişti. Închisorile comuniste Aiud, Sighet, Jilava, Gherla, Periprava, Piteşti, Tg. Ocna pot fi caracterizate ca şcoli de sfinţenie şi mucenicie.

Mărturiile celor care au supravieţuit închisorilor se constituie în extraordinare probe ale martirajului pentru Mântuitorul Hristos, piatra cea din capul unghiului neluată în seamă de călăii comunişti. Fără să vrea şi fără să-şi dea seama regimul comunist a făcut în aceste închisori sfinţi în loc de victime. Aceasta ar fi dacă putem spune, singurul "merit" al comunismului. Sfinţii vremurilor de pe urmă sunt modelele cele mai recente pe care le putem urma, ei au luptat şi luptă cu aceleaşi ispite cu care luptăm şi noi în aceleaşi împrejurări ale vieţii noastre cotidiene. Ei sunt cei care în mulţimea de oameni pesimişti, care contrazic purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi frumuseţea lumii, confirmă deplin că lumea este opera iubirii lui Dumnezeu, destinată îndumnezeirii.

Ne propunem astăzi o altă smerită întrebare: Pe când vom avea canonizaţi sfinţii închisorilor comuniste sau de ce se întârzie atât de mult canonizarea? Părintele Stăniloae Dumitru găsea o cauză: "smerenia" caracteristică poporului nostru sau alte împrejurări istorice nefavorabile în care au trăit, a făcut ca Biserica noastră să nu canonizeze decât un mic număr dintre aceştia. O altă cauză a amânării canonizării sfinţilor din închisori ar fi, după părerea mea, teama că ar deranja unele "forţe ale democraţiei" sau cercuri oculte şi străine de ortodoxie, că aceşti martiri ai noştri au fost din punct de vedere al apartenenţei politice de dreapta.

A fost părintele Daniil Tudor închis pentru convingerile sale politice? Nu. Sfinţia Sa a vrut să facă la Mânăstirea Rarău o mânăstire de monahi intelectuali, care să practice "Rugăciunea lui Iisus" şi să se ocupe cu traducerea unor cărţi biblice după model grecesc. După pelerinajul în Sfântul Munte Athos, Sfinţia Sa avea în inimă convingerea că neamul românesc poate fi salvat numai de o transformare duhovnicească profundă, prin trăirea credinţei şi a rugăciunii, prin refacerea legăturii harice dintre om şi Dumnezeu. Soluţia propusă de Părintele Daniil Tudor este şi astăzi mai actuală ca oricând. La Mânăstirea Antim din Bucureşti începuseră să vină încă din 1945 intelectuali (maturi şi foarte tineri) în căutare de sens. Ca nişte pelerini, ei nu puteau călători decât spre locul concentrat de sfinţenie care este mânăstirea.

Mânăstirea ca o altă lume, ca o sensibilă prefigurare a Patriei Cereşti, în care viaţa are din temelie alte ritmuri şi se înscrie pe alte coordonate, de Duh. Astfel s-a format în mod discret la Mânăstirea Antim, un grup de monahi şi de mireni, grup care va purta numele de "Rugul Aprins". Aici a intrat elita interbelică, intelectualii ce se plasau în dreapta istoriei. Pentru că numai omul de dreapta are minima deschidere metafizică, păstrând respectul faţă de Dumnezeu. Petre Codrescu spune că dreapta este elitistă, dar nu din lipsă de consideraţie faţă de popor ci tocmai din răspundere faţă de acesta.

La fel monahismul este elita ortodoxiei, dar prin el respiră Biserica. De ce ne temem de dreapta noastră tradiţională? Pentru că nu o cunoaştem decât prin mass media şi sistemul educaţional comunist care a impus o imagine diabolică a dreptei - adusă abuziv la extrema dreaptă. Tinerilor chemaţi în jurul Părintelui Daniil Tudor li s-a recomandat să evite participarea la orice tip de propagandă politică, li s-a recomandat să participe activ la viaţa liturgică, la slujbele religioase, să asculte de duhovnici, să predice lectura cărţilor sfinte, rugăciunea, meditaţia pe teme religioase ortodoxe şi să practice "Rugăciunea Inimii". Ei trebuiau să devină oameni duhovniceşti care odată deveniţi monahi, să fie în stare să facă faţă cu armele spiritului agresiunii comuniste.

Orice încercare mai veche sau mai nouă de a sugera că în "Rugul Aprins" s-ar fi desfăşurat o activitate legionară (aşa cum din păcate se mai încearcă şi astăzi în unele medii ) este fără acoperire şi trebuie respinsă. Revenind la canonizarea sfinţilor, Biserica Ortodoxă a stabilit mai multe criterii. În primele secole semnul doveditor al sfinţeniei era moartea martirică - dovada certă a sfinţeniei. Alt semn - mărturisirea neînfricată a dreptei credinţe în faţa oricărei ameninţări. Apoi viaţa curată şi sfântă; săvârşirea minunilor; dreapta credinţă ortodoxă. În întreaga istorie a vieţii bisericeşti, iniţiativa pentru aşezarea eroilor creştini în rândul sfinţilor a avut-o poporul credincios. Evlavia populară a identificat pe adevăraţii sfinţi şi a început să-i venereze, creând-u-le un cult neoficial, local sau naţional.

Un rol important l-a avut însă şi ierarhia bisericii care a supravegheat acest proces. Canonizarea are deci un caracter declarativ, Biserica nu face decât să constate, să recunoască, să mărturisească sfinţenia eroilor ei. Cu alte cuvinte sfântul este sfânt şi înainte de canonizare. Părintele Profesor Liviu Stan de la Facultatea de Teologie din Sibiu menţionează un lucru foarte important, care contravine unor păreri exprimate astăzi: nu este necesar ca de la moartea unui erou al credinţei până la canonizarea lui să treacă un anumit timp de verificare. Dacă evlavia populară obligă, un erou al credinţei creştine poate fi canonizat imediat după moarte. Însă este foarte adevărat că Biserica noastră ortodoxă nu s-a grăbit niciodată să canonizeze.

Aici s-ar putea invoca iniţiativa personală a unui mare duhovnic român, Protos. Iustin Pârvu de la Mânăstirea Petru Vodă, de a aduce spre închinare sfinte moaşte de mărturisitori şi martiri de la Aiud, şi care sunt cinstiţi de credincioşi cu toată evlavia cuvenită sau de a picta pe peretele exterior al Bisericii chipuri de sfinţi necanonizaţi. (Exemplul părintele Ilie Lăcătuşu) Sfinţii închisorilor comuniste dau adevărata măsură a ortodoxiei româneşti contemporane şi îşi aşteaptă canonizarea şi iconarul care să-i zugrăvească chipurile pentru închinarea generaţiilor viitoare. În icoana Tuturor Sfinţilor români pictată pentru canonizarea din 1992, întâmplător sau nu, după ceata îngerilor, a sfinţilor, a mucenicilor, a cuvioşilor, în rândul de jos, în partea dreaptă, se află o ceată de sfinţi care nu au pictate aureola de sfinţenie. Parcă aşteaptă să fie canonizată. Acolo trebuie să prindă contur chipul Părintelui Daniil Tudor şi ai celorlalţi Sfinţi ai închisorilor.

                       

Înapoi