Cuvintele acesta "Hristos se naşte slăviţi-L, Hristos în ceruri întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ înălţaţi-vă" trebuie să devină pentru mine o lege existenţială, să devină pentru mine o lege a vieţii sau Legea vieţii

 

 

Ne aflăm în pragul Sărbătorii Naşterii Domnului, iar o cântare bisericească spune: "Hristos se naşte slăviţi-L, Hristos în ceruri întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ înălţaţi-vă". Toate acestea constituie învăţături pentru viaţă.

Cum putem, Părinte Ioan, să punem acest îndemn în lucrare, mai ales, în contextul societăţii actuale tot mai desacralizate?

Lume desacralizată?! Ne aflăm pe drumul care trece din ţara ateului, a celui ce se vrea fără Dumnezeu către cea a antihristului ce se vrea împotriva lui Dumnezeu. Dacă în cultura atee tot ceea ce era pipăibil, material devenea stăpân, în cultura antihristă nimic din ceea ce aminteşte de Dumnezeu nu poate fi suportat.

Omul vrea din ce în ce mai multă putere pentru că aşa obţine mai multă plăcere. Şi pentru că materia nu era în stare să-i ofere acest continuu crescendo al plăcerii, omul a căutat spiritul demonic care i-a promis "veşnica fericire"- beţia veşnică. În această lume, luptată mai mult ca oricând de tentaţiile celui viclean, omul regăseşte calea către Adevăr prin cuvintele simple şi limpezi ale Sfintei Evanghelii "luaţi mâncaţi acesta este Trupul meu....Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele meu al legei celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor." (Matei 26, 26-28, Biblia, ediţia Sfântului Sinod 1914)

Aceasta este marea chemare care ne dă putere de a discerne între cuvântul - raţiune duhovnicească şi cuvântul - orbire drăcească. Credinţa în Hristos, "Dumnezeu care se face om să facă pe Adam Dumnezeu" dăruieşte omului puterea de a cunoaşte pentru că Dumnezeu este lumină, descoperindu-se oamenilor prin Sfânta Evanghelie şi prin Sfintele Taine, omul duhovnic devenind gura lui Dumnezeu pentru fiecare om în parte. Între sacru şi profan este o mare diferenţă şi un drum, dar pe noi nu doar acest sacru ne interesează, pentru că sacru este tot ce se referă la un plan spiritual. De fapt nu căutăm spiritualul cu orice preţ ci duhovnicescul.

Acesta este un lucru pe care trebuie să-l descoperim. Duhovnicescul este saltul de la lumea spirituală, lumea nevăzută, care se compune atât din îngeri, cât şi din demoni, la lumea cerească, la împără-ţia luminii veşnice, împărăţia, pe care o definea atât de frumos un om care a trăit din plin experienţa închisorii, Virgil Maxim, "templul luminii neînvinse".

Acest lucru este important, să căutăm să facem în noi ca Lumina Hristos, Soarele cel curăţitor şi luminător, să devină neînvins. Adică altfel spus, după cuvântul Sfinţilor Părinţi, să ne cucerim pe noi lui Hristos. Noi pe noi înşine. Să-L luăm pe Hristos aliat al nostru, şi fiind aliat, să fie mai mult decât aliat, să fie cuceritor al nostru. Problema esenţială a vieţii de astăzi este să avem discernământ, să putem diferenţia între cuvântul lui Dumnezeu ca expresie a legii dumnezeieşti, care se cere a fi un cuvânt înţeles şi practicat, nu doar un cuvânt faţă de care medităm şi raţiunile lumeşti care se opun voii lui Dumnezeu.

În Psaltire se spune aşa: "Ci în legea Domnului e voia lui şi în legea Lui va cugeta ziua şi noaptea" (Ps. 1, 2, Biblia, ediţia Sfântului Sinod 1914). Deci eu, noi creştinii, vom cugeta nu doar la legea lui Dumnezeu cum spun unele texte, pentru că aceasta înseamnă doar o cugetare la ceea ce va să zică, ci mult mai mult: o cugetare întru legea Lui, adică în cadrul legii Lui şi nicicum să nu gândesc în afara legii lui Dumnezeu. De fapt, singurul mod de a gândi să fie legea lui Dumnezeu. Singurul mod de a raţiona "astfel ca poruncile Tale să devină unica lege a fiinţei mele, atât aici jos, cât şi în viaţa veşnică". (Rugăciunea de dimineaţă a arhim. Sofronie) Altfel riscăm să devenim "filozofi", adică iubitori de înţelepciune lumească sau mai grav iubitori de sine pentru că fiecare filozof a căutat să fie original, absolutizând părerea proprie.

Dar viaţa nu are nevoie de păreri ci de certitudini, de aceea cei ce încalcă legea lui Dumnezeu, care părelnic se întreabă: oare cum să fie? Să fie aşa? Ia să căutăm noi înşine să găsim variante mai uşor de înţeles! sunt în înşelare. De aceea au fost atât de mulţi căutători de înţelepciune care nu au vrut de loc să facă apel la cuvântul lui Dumnezeu, ci doar să găsească oarecum o universalitate, fără să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu, care este el însuşi Universalul (la maximul nivel posibil).

Nu se poate merge deasupra. Orice gândire deasupra riscă să devină erezie, să fie o greşeală, o neînţelegere. Deci, când spun că vreau să devină pentru mine o lege existenţială, să devină pentru mine o lege de a trăi cuvintele acesta "Hristos se naşte slăviţi-L, Hristos în ceruri întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ înălţaţi-vă" trebuie să ştiu foarte limpede cine este Hristos. Altfel nu ne putem relaţiona. Aşadar, plecând de la această înţelegere trebuie primit cuvântul lui Dumnezeu prin ceea ce are omul mai adânc: prin credinţă! Iar noi numim acest act de credinţă, actul "bunului simţ". Actul simţului adânc, de Dumnezeu însămânţat în noi prin însuşi chipul Lui, care se descoperă în noi ca o lumină, ca o esenţă a fiinţării noastre.

Dacă nu plecăm de la această credinţă, care este dincolo de pipăit, dincolo de raţiune, dincolo de cunoaşterea academică, dacă noi, din a noastră nepăsare, am lăsa să se atrofieze acest simţ - vai de noi cei ce am avea acest simţ atrofiat - am fi exact ca fără de busolă, fără de simţirea care-l face pe om fiinţă raţională. Spunea foarte frumos Sfântul Antonie cel Mare, în primul volum al Filocaliei, în primul rând al Filocaliei "Oamenii se socotesc raţionali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au suflet raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali" (Filocalia, vol I, Ed. Humanitas, Bucureşti 1999, pag. 17).

Raţiunea trebuie să fie o acumulare de daruri dumnezeieşti care să lumineze mintea omului prin nişte instrumente de ordonare. Dacă aceste instrumente sunt stricate, atunci mintea omului nu poate funcţiona bine. Şi, din păcate, se întâmplă lucrul următor: mintea nu are în ea ceva care să-i dea putere şi lumină să poată ţine piept musturilor, de ceea ce musteşte poftitor, sângiurile, acel trup care pofteşte plăcere peste plăcere. Din păcate, în ziua de astăzi acesta este relaţia între trup şi suflet: inima, ceea ce ar fi trebuit să fie slujitoare, devine stăpânitoare, iar mintea care ar fi trebuit să fie stăpânitoare devine slujitoare. Se inversează astfel rolurile.

Iată de ce această lucrare prin care omul se cucereşte pe sine de Hristos este o lucrare care începe de la cucerirea minţii lui, de la eliberarea minţii lui. Pentru că mintea lui este cuprinsă de toate aceste robii ale patimilor, ea devenind slugă la inimă. Slugă la ceea ce este izvorul tuturor răutăţilor. "Că dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile cele rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagrile, asupririle, vicleşugurile, înşelăciunile, înverşunările, ochiul viclean, hula, trufia, nebunia." (Marcu 7, 21-23 Biblia, ediţia Sfântului Sinod 1914).

Înţelegând lucrul acesta ne dăm seama că omul ca să se poată libera trebuie ca mintea lui să-şi găsească din nou rostul, sensul, adică să se umple de raţiu-ne dumnezeiască. Pentru aceasta va face din Evanghelie, care este cuvântul lui Dumnezeu lumina vieţii lui. Dar nu cuvântul lui Dumnezeu sec şi gol, la nivelul unei simple scriituri, ci un cuvânt viu. Un cuvânt care devine un mod de viaţă. Acest mod de viaţă are trei aspecte, treimic definite: Cuvîntul - esenţă - Sfânta Scriptură, care o înţelegem ca pe un cuvânt sămânţă; Cuvântul care ia trup şi viaţă în "Vieţile Sfinţilor"; Cuvântul - rod - Filocalia. Aceste ultime două reprezentând Sfânta Tradiţie. Şi iată avem Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, cele două aripi ale vieţuirii în Hristos. Pe de o parte esenţa, pe de altă parte vieţuirea; vieţuirea practică şi vieţuirea creativă, adică îmbogăţitoare, după cum a spus Domnul Hristos că se va îmbogăţi în Duhul şi vor rodi unul 30, altul 60 şi altul 100.

Revenind la cuvintele de început, cum poate omul ca din aceste minunate îndemnuri să facă flăcări vii de viaţă? Poate să facă dacă va crede în ele, dacă le va acorda atenţia pe care o merită cu prisosinţă. Iată un program zilnic: participarea omului la ritmul vieţii din biserică prin comuniunea între el şi Dumnezeu prin Sfintele Taine; hrănirea sufletului lui cu cuvântul evanghelic a lui Dumnezeu, cuvântul ce îi binevesteşte apropierea Împărăţiei; încercarea de a trăi în Împărăţie adică urmând nu ordinea lumească ci ordinea cerească. Iar acum când faptele noastre ne descoperă pe noi la ce stadiu am ajuns de împlinire a poruncilor şi a sfaturilor evanghelice descoperind câtă neputinţă şi boală este în noi să alergăm la duhovnic ca la un doctor iscusit care va aplica tratamentul adecvat stării fiecărui suflet în parte.

Durerea neîmplinirilor noastre, a rănilor pe care patimile ni le fac devine o energie restauratoare prin rugăciune iar balansul între durere şi plăcere, balans din care nu putem ieşi decât tăind legăturile plăcerii prin asumarea durerii ca act trezitor şi curăţitor. "Şi atunci binecuvântat fie Dumnezeu cel ce a dat omului prilejul suferinţei pe acest pământ. Nu este alt remediu pentru a te scula din boala inconştienţei, a nepăsării şi a prostiei, decât suferinţa. O dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat acest trup material în care să primim şi să ispăşim prin suferinţă greşelile sufletului, am fi fost alături de satana în veşnicie." (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, pag. 78).

Duhovnicul, preotul, omul, dăruit de Dumnezeu spre păstorire nu este el prin el nimic - Părintele Teofil Părăian spunea: "Eu dragii mei sunt duhovnic mare celor care mă ascultă, duhovnic mic celor care nu mă ascultă şi de nimic celor care nu mă bagă în seamă" -, dar depinde de ceea ce cere omul. Doamne să văd! a zis orbul; la care Domnul L-a întrebat: Crezi că pot să fac aceasta? apoi i-a spus: Credinţa ta te-a mântuit"!

Sfinţii Apostoli au cerut Domnului "Doamne sporeşte-ne credinţa" şi El răspunde în alt loc unei femei în durere "O femeie, mare este credinţa ta"! Ce o făcea pe femeie să fie mare în credinţă? Umilinţa ei unită cu marea ei dragoste pentru fiica ei care o făcea să fie una cu ea şi să strige "miluieşte-mă Doamne". Ea se uneşte în durere cu fiica ei prin dragostea ce i-o poartă răstignindu-se împreună cu ea şi fiind gata de a primii orice umilinţă în faţa lumii pentru a putea primii fărâmiturile de har în faţa lui Dumnezeu. Omul modern, omul lumesc trebuie să conştientizeze că este contemporan cu omul ceresc, cu omul sfânt.

Deci dacă vrea să găsească o cale spre fericire spre acel tărâm al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte trebuie să se hotărască să înveţe să iubească şi să lupte. Să iubească veşnicia şi să lupte cu tot ceea ce îl împiedică să o dobândească.

 

                       

Înapoi