Prezenţe româneşti.Contribuţia românilor şi a Bisericii Ortodoxe Române la susţinerea mănăstirilor Sfântului Munte

 

Prezentare geografică. File de istorie.

Muntele Sfânt se ridică din valurile Mării Egee, pe o peninsulă cu o suprafaţă de circa 340 kmp. Aceasta are o lungime de aproximativ 40 km şi o lăţime ce depăşeşte cu puţin 10 km. Peninsula este străbătută, în plan longitudinal, de un lanţ muntos, care se termină cu impunătorul vârf al Athosului, care ţâşneşte brusc din apele clocotitoare ale mării, pentru a se termina la peste 2000 de metri înălţime.

Intrarea în Sfântul Munte se face prin portul Dafne, în timp ce capitala administrativă se află la Careia. Comunicarea şi aprovizionarea se mai poate face prin alte două porturi mici, Uranopolis, respectiv Ierison. Istoria Muntelui Neprihănirii (gr. Athous = nevinovat, neprihănit) se întretaie pe două planuri, între legendele precreştine şi tradiţia ortodoxă.

Astfel, legendele povestesc despre o bătălie care s-ar fi purtat între zeul mărilor, Poseidon şi gigantul Athos. Poseidon, după ce şi-a învins rivalul a prăvălit peste acesta o stâncă uriaşă, ca pedeapsă pentru îndrăzneala de a-l fi înfruntat şi care ar constitui tocmai giganticul munte de astăzi. Tradiţia creştină spune că Maica Domnului, însoţită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, au trecut cu o corabie prin partea locului, cam pe unde se află astăzi Sfânta Mănăstire Iviru. Călătoria a avut loc după Înălţarea la cer a Domnului Iisus Hristos şi, se spune că, avea drept scop vestirea Evangheliei, localnicilor.

Copleşită de frumuseţea locurilor Sfânta Născătoare de Dumnezeu a rugat pe Fiul ei să-i dăruiască acest munte şi imediat o voce din cer i-a răspuns "Fie aceasta grădina ta şi loc de nevoire pentru cei ce caută mântuirea" Însă, caracterizarea cea mai plină de har a Sfântului Munte Athos este cea făcută de Stareţul Schitului românesc Prodromul, Părintele Petroniu Tănase: "Loc ales, Grădină a Maicii Domnului, martor milenar şi moştenitor direct al strălucitei culturi bizantine, Sfântul Munte Athos este tezaurul cel mai de preţ al Sfintei ortodoxii, tăria, lauda şu mândria ei.

Alături de Ţara Sfântă, Athosul este Muntele cel Sfânt, alcătuind împreună cu Sinaiul şi Taborul triada munţilor descoperirilor dumnezeieşti. Pe Sinaiul din mijlocul pustiului, Dumnezeu Tatăl a dat poporului ales Legea Vechiului Testament; pe Taborul Galileii; dumnezeu Fiul le-a arătat ucenicilor săi, <pe cât se putea>, strălucirea Slavei Sale; iar pe Athos, muntele din mijlocul mării - icoană a Bisericii, mereu bătute de valuri pe marea vieţii şi de-a pururi neclătită - Duhul Sfânt, în chip tainic, prin energiile Sale sfinţitoare, Se descoperă pe chipurile înduhovnicite ale monahilor athoniţi.

Triadă a munţilor sfinţi: Sinaiul Vechiului Aşezământ, Taborul Aşezământului cel Nou şi Athosul - arvună a veacului ce va să vie. Nu întâmplător pe Athos s-a definit învăţătura dogmatică a Bisericii Ortodoxe despre Energiile necreate şi nu întâmplător în Sfântul Munte s-a făurit Filocalia rugăciunii neîntrerupte. Datorită aşezării geografice a Athosului, de izolare şi climat aspru, monahismul a găsit aici, încă din secolul al IV lea, loc prielnic, dăinuind neîntrerupt până în zilele noastre. Sub formă sihăstrească de la început şi până în secolul al X lea, când cuviosul Atanasie Trapezuntul, stabilindu-se pe Athos, la anul 963, a întemeiat prima mănăstire chinovială athonită: Marea Lavră.

După modelul Lavrei, rând pe rând, iau fiinţă pe Athos alte mănăstiri chinoviale, în care vin şi se închinoviază doritorii de viaţă pustnicească don toate ţările ortodoxe: greci, ruşi, ivriţi, români, etc. (.)

Românii, chiar dacă nu au avut o mănăstire numai a lor până în a doua jumătate a secului al XIX lea nu puteau lipsi din această panortodoxă "împărăţie a monahilor". Nu avem date precise cu privire la timpul când monahii români îşi fac simţită prezenţa în Athos, dar se ştie că pe la anii 1360, în Mănăstirea Cutlumuş, ctitorită de domnitorul Ungro-Vlahiei Alexandru Basarab, se aflau mulţi monahi români, încât această mănăstire a purtat multă vreme numele de "Marea Lavră a Ţării Româneşti".

Sunt însă mărturii istorice că prezenţa monahilor români în Athos este mai veche. Încă din secolul al IX lea documentele pomenesc de vlahii din nord, care ajungeau cu turmele lor până în Athos. Nu-i de crezut că sihastrii din părţile româneşti, unde monahismul a dăinuit sub formă sihăstrească timp de o mie de ani, să nu fi ajuns la Athos. Sihastrii din Carpaţi mergeau la Athos fiindcă găseau acolo condiţii de viaţă sihăstrească mai deplină.

De aceea nu şi-au întemeiat o mănăstire a lor, ci, când s-au stabilit în chinovii, au trăit împreună cu ceilalţi fraţi: la Cutlumuş, la Zografu, la Esfigemnu, dar în general au trăit viaţă sihăstrească, în chilii răspândite pe tot cuprinsul Athosului. Abia în secolul al XIX lea, când apar statele naţionale, s-au gândit şi monahii români aghioriţi să aibă o mănăstire a lor şi au întemeiat Schitul Prodromul.

                       

Înapoi