TAMBOV
În sfârșit a dat Dumnezeu și după 12 zile de supliciu pe căile ferate sovietice am ajuns la stația de debarcare. Tambov. Numele acesta rusesc cu cele două silabe care sună grav, ca două lovituri de gong pe o tavă de aramă, mi s-a asociat în minte cu ceva imens, monstruos și terifiant, din polipii căruia nu mai este scăpare. Și chiar așa arată iarna rusească ce ne-a încolăcit cu brațele ei de vifor turbat, când coboram amețiți din vagoanele cu aer închis, clătinându-ne la impactul cu aerul înghețat.
O jumătate de zi ne-a trebuit ca să parcurgem cei câțiva kilometri ce despărțeau gara de lagăr; într-atât se înverșunase viscolul ce ne bătea din față să ne facă una cu zăpada, prizonieri și ceasovoi, fără alegere. Ajunși la limita puterilor în fața porții lagărului, viforul se mai potoli ca să facă loc gerului. Birocrația sovietică, demnă urmașă a celei țariste, cum și aceasta a celei bizantine, se alătură acum urgiilor iernii rusești, în lupta împotriva noastră făcându-ne să mai așteptăm la poartă, în frigul înnebunitor câteva ore bune, până se perfectau greoaiele lor formalități de predare-primire. În acest răstimp, tropăind de frig și bătându-ne brațele ca să ni înghețăm, avurăm tot răgazul să examinăm noua noastră reședință: lagărul.
Un gard dublat de o rețea de sârmă ghimpată, având pe colțuri câte un prepeleac cu o santinelă, împrejmuia un spațiu damnat în care erau plantate în lung și în lat zeci de bordeie acoperite de un strat gros de zăpadă. În fața porții o fată încotoșmănată bine într-o cojoacă, având în mână o carte încerca să intre în vorbă cu noi, ca să ne ia pulsul politic. Desigur, era o activistă, rumenă în obraji, cu nasul cârn și cu ochii de un albastru pur, ce reflectau o înduioșitoare prostie. Vorbea cu un zâmbet de suficiență și superioritate.
După opinia ei toate nenorocirile lumii proveneau din aceea că oamenii nu citiseră cartea din mâna ei. Ne-a spus și titlul: ceva cu "materialismul istoric". Acolo, în cartea ei se găseau răspunsurile la toate întrebările pe care și le poate pune un om. Ce ușor ar putea oamenii să ajungă fericiți: să citească numai cartea asta. De alta nici nu au nevoie. Și, desigur, să o pună în practică. Spunând aceasta fața i se inunda de fericire, pentru câtă fericire îi aștepta pe cei ce o vor citi.
Mă găseam, dar nu pentru prima oară, în fața unui exemplar de Homo unis libri, cel mai primejdios dintre antropoizi: omul care a citit o singură carte. Omul care crede că a intrat prin ea în posesia adevărului absolut și, aplicând cele scrise e în stare, cu cea mai senină conștiință, să arunce lumea în foc ca să o facă fericită. (.) În sfârșit, după ore de așteptare în ger, se deschiseră și porțile lagărului și, aliniați în coloană, pătrunserăm în incinta lui, unde după ce îndeplinirăm ritualul unei percheziții, ne luă un ceasovoi în primire și ne duse la cel mai mare dintre bordeie. "Sala de mese", ne gândirăm noi nemâncați de o zi, istoviți de marșul prin viforniță.
Nu, nu era sala de mese, că nu numai cu pâine se hrănește omul, ci și cu cuvântul propagandei. Era "sala de spectacol", căci de spectacole aveam noi acum nevoie, cu mațele chiorăind de foame. Spectacolul îl constituia proiecția unui jurnal de război. În fundul bordeiului - care avea ferestrele astupate - era întinsă o pânză albă pe care erau proiectate siluete șterse și tremurate de tancuri înaintând victorioase în teritoriile recucerite ale Maicii Rusii (exprimarea este a lui Stalin). (.)
Dar cu acest prilej, fiecare își regăsi camarazii și prietenii de care fusese despărțit în timpul transportului. Schimbarăm impresii cu privire la vagonul în care călătorise fiecare și îmi dădui seama că, în comparație cu altele care înregistraseră 15-20 de morți, al nostru, cu numai 5, se putea considera favorizat de soartă. (va urma).