"De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni ziditorii; de n-ar păzi Domnul în zadar ar veghea-o paznicul" (Psalmi 126. 1)

În data de 29 octombrie 2004 a avut loc la Roma ceremonia semnării Constituţiei Europei Unite. Semnatarii acesteia şi a actului Final al Convenţiei Interguvernamentale au consfinţit, astfel, supremaţia legii, a raţiunii şi a individului asupra lui Dumnezeu.

La rău nu ne trebuie mulţi învăţători: un singur diavol şopteşte şi păcătosul este gata să asculte!

Despre adevărata pocăinţă Sfântul Dimitrie al Rostovului Ah, cât de multe sfaturi şi îndemnuri la virtuţi avem în scrierile Proorocilor, Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi şi cât de des auzim poveţele învăţătorilor duhovniceşti. Însă cât de puţini sunt cei care le ascultă, cât de puţini cei care se mântuiesc! Iar la rău nu ne trebuie mulţi învăţători: un singur diavol şopteşte şi păcătosul este gata să asculte!

Dar însăşi firea noastră cea iubitoare de păcat îl îndeamnă pe fiecare la păcat, iar prietenia cu cei păcătoşi ce rele nu-i învaţă? Şi deseori se întâmplă ca, un om rău să devină pentru altul diavol, ce îl învaţă tot răul. Iar cine ajunge să se obişnuiască cu păcatul şi cine se înrudeşte cu el, acela nu se mai teme de Dumnezeu şi nu îi mai este frică să săvârşească fapte potrivnice lui Dumnezeu. Să ne păzim, să nu ne obişnuim cu păcatele şi să ne ridicăm cât se poate de repede din căderea în păcat. Căci dacă cineva cade o dată în vreun păcat de moarte şi nu se ridică imediat prin pocăinţă, acela va cădea uşor în păcat şi a doua oară şi a treia oară şi, repetându-l, va îndrăzni să facă şi alte păcate grele.

Aşadar, este de ajuns să păcătuieşti prima dată: cine a păcătuit o dată, acela nu se mai teme să repete păcatul . iar pricina acestei îndrăzneli la păcate este faptul că la prima lui cădere omul nu s-a grăbit să se ridice, prin pocăinţă. (Sfântul Dimitrie al Rostovului) În ce constă adevărata pocăinţă Adevărata pocăinţă constă nu numai în a-ţi mărturisi păcatele tale părintelui duhovnicesc, ci şi în a nu te mai întoarce la ele. Şi nu numai să nu te mai întorci la păcate, dar să şi plângi cu inima zdrobită pentru acelea (păcatele - n. red.) pe care le-ai făcut mai înainte; şi nu numai să plângi pentru ele, dar să le şi îndrepţi prin nevoinţele pocăinţei, nevoinţe care nu numai că ar fi pe măsura păcatelor făcute de noi, dar le-ar şi întrece pe acestea.

Deşartă este pocăinţa celui care vrea ca printr-o înfrânare de scurtă vreme de la mâncare şi băutură, printr-un post de o zi să acopere îmbibarea şi beţia lui repetată! Nefolositoare este şi pocăinţa celui care crede că printr-o omorâre de scurtă durată a trupului îşi poate curăţa păcatele grele, de moarte, săvârşite timp de mulţi ani. Nedreaptă este şi pocăinţa celui care nădăjduieşte că prin câteva suspine şi bătăi în piept să îndrepte multele lui nedreptăţi. Îndoielnică este iertarea păcatelor celui care gândeşte că prin lacrimi puţine, fără ostenelile şi nevoinţele unei adevărate pocăinţe, îşi poate spăla multele lui necurăţii şi astfel să se izbăvească de chinurile zilnice!

Multe lacrimi au vărsat ninivitenii şi mare le-a fost pocăinţa: şi toţi, de la cel mai mic şi până la cel mai mare, s-au îmbrăcat în sac, au hotărât să ţină post nu numai oamenii, ci şi vitele şi s-au îndreptat către Dumnezeu în rugăciune de pocăinţă. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinşi că se vor izbăvi de pieirea care îi ameninţa, căci spuneau: "Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim" (Iona 3. 9). Şi dacă ei, după o asemenea pocăinţă, tot nu erau convinşi că Dumnezeu îi va milui şi le va ierta păcatele, atunci cum poate fi convins acela care crede că printr-o pocăinţă scurtă şi câteva lacrimi se va curăţa de păcatele lui multe şi grele?

S-ar putea spune: "Ninivitenii erau păgâni, că ei nu ştiau ce spune Scriptura: <Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi> (Psalmi 50. 18); <Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui> (Psalmi 33. 17); <Zis-am: Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu> (Psalmi 31. 6).

Iar noi, credincioşii, nădăjduim că şi puţinele lacrimi, îmbinate cu mărturisirea păcatelor, pot primi de la Domnul iertarea lor. La aceasta îţi pot răspunde: desigur, pot, însă numai cei care se află la sfârşitul vieţii lor şi cărora nu le-a mai rămas timp pentru plângerea păcatelor şi pentru nevoinţe. Pe aceştia Domnul îi va milui chiar şi numai pentru zdrobirea inimii. Ca exemplu îl avem pe tâlharul de pe cruce.

Dar de la omul sănătos, care are timp pentru pocăinţă, Dumnezeu cere multe lacrimi, multe osteneli şi nevoinţe, până când aceste nevoinţe ale pocăinţei vor fi pe măsură sau, mai bine zis, vor întrece păcatele săvârşite înainte. Iată ce trebuie să mai spunem despre lacrimi: există oameni care uneori au inima înduioşată şi plâng pentru păcatele lor, dar tot nu încetează să păcătuiască; ce folos au aceste lacrimi dacă oamenii nu îşi îndreaptă viaţa lor?

Unii chiar îşi mărturisesc păcatele lor cu lacrimi, dar apoi se întorc iarăşi la aceleaşi păcate; ce folos au ei de la lacrimile vărsate când, după aceea, se afundă iarăşi cu atâta plăcere în păcatul dinainte? Aşadar nu sunt de ajuns numai înduioşarea şi zdrobirea inimii pentru puţină vreme, fără pocăinţă adevărată, căci pocăinţa cea adevărată constă nu numai în a regreta şi a plânge pentru păcate, ci şi în a nu te mai întoarce la ele, iar pentru acele păcate care sunt deja săvârşite, trebuie să săvârşeşti nevoile pocăinţei. Apostolul Pavel spune că Esau "deşi cu lacrimi a căutat, n-a mai avut cum să-şi schimbe hotărârea" (Evrei 12. 17).

De ce nu au fost primite de către Dumnezeu lacrimile acestui păcătos, de ce nu au curăţit ele păcatele lui? Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde la această întrebare astfel: "El n-a mai avut cum să schimbe hotărârea, pentru că nu s-a arătat el însuşi vrednic de pocăinţă". Un altul poate spune: "Apostolul Petru a plâns puţin şi a primit iertarea păcatului său; aşa şi mie mi se vor ierta păcatele, fără să am osteneli îndelungate de pocăinţă, dacă voi plânge măcar un ceas înaintea Domnului".

Acestuia îi va răspunde în locul meu însuşi ucenicul Apostolului Petru, Sfântul Clement. El spune că Apostolul Petru în fiecare noapte, auzind cântarea cocoşului, îşi amintea imediat lepădarea lui de Hristos, se ridica din patul său şi cădea la pământ, plângând cu amar şi vărsând multe lacrimi, şi aşa a făcut în tot timpul vieţii sale. Iar istoricul bisericesc Nichifor adăuga faptul că ochii Sfântului Apostol, din pricina plânsului zilnic, erau întotdeauna roşii şi parcă însângeraţi.

Iată care a fost pocăinţa lui Petru! Dar tu, care nădăjduieşti să-ţi plângi toate păcatele tale într-un poţi să plângi cu atât amar, cum a plâns Petru? Poţi să te tânguieşti în fiecare noapte aşa cum s-a tânguit el? Eşti în stare să săvârşeşti acele osteneli şi nevoinţe pe care le-a săvârşit Sfântul Petru, de dragul Domnului său, pentru lepădarea sa, chiar până la răstignirea cu capul în jos pe cruce? Aşadar nu te încrede în puţina zdrobire a inimii tale şi nu-ţi pune nădejdea în firava ta osteneală şi în scurta ta nevoinţă: fă înaintea Domnului pocăinţă pe măsura păcatelor tale mari şi chiar mai mare decât ele, cu multe lacrimi şi abia atunci, o, păcătosule, să aştepţi milă de la El! Apostolul spune: "Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabele dreptăţii, spre sfinţire" (Rom. 6. 19).

Iar Sfântul Grigore Dialogul spune: "Pocăinţa se cunoaşte după roade, nu după rădăcină sau frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai frunze, însă era neroditor; tot aşa nu primeşte numai simpla mărturisire a păcatelor fără rod - omorârea trupului (ca o nevoie a pocăinţei). Luaţi aminte aceste cuvinte: rădăcina pocăinţei este buna intenţie de a mărturisi păcatele, frunzele sunt însăşi mărturisirea păcatelor către Dumnezeu înaintea părintelui duhovnic şi făgăduinţa de îndreptare, iar roadele pocăinţei sunt viaţa virtuoasă şi ostenelile căinţei.

După aceste roade se cunoaşte adevărata pocăinţă. Întăreşte buna ta intenţie ca să fie ca o rădăcină; înmulţeşte cuvintele mărturisirii păcatelor tale spre a fi ca frunzele în copac; însă dacă, după aceea, nu vei aduce roade vrednice de pocăinţă, dacă nu îţi vei îndrepta viaţa ta şi nu vei înlocui păcatele tale cu virtuţile opuse lor, atunci vei fi ca un pom nevrednic de binecuvântarea lui Dumnezeu şi mai mult decât aceasta: teme-te de blestemul lui Dumnezeu!

În Sfânta Scriptură citim despre doi păcătoşi care s-au căit deopotrivă pentru păcatele lor şi le-au mărturisit deopotrivă înaintea lui Dumnezeu. Aceştia au fost Saul şi David. Însă nu au primit amândoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus "Am păcătuit călcând porunca Domnului meu" (I Regi 15. 24). David a spus: "Am păcătuit înaintea Domnului meu". David a primit iertare şi s-a mântuit, în timp ce Saul nu s-a învrednicit de iertare şi a pierit de mânia Domnului. De ce s-a întâmplat aşa? Oare Domnul a judecat nedrept pe cei doi păcătoşi care I s-au spovedit, pe unul miluindu-l, iar pe celălalt respingându-l?

Nu! "Credincios este Domnul întru cuvintele Sale şi cuvios întru toate lucrurile Sale" (Psalmi 144. 13). Vinovat este însuşi păcătosul neiertat, adică Saul, care întru cuvinte şi-a mărturisit păcatul lui, însă nu a făcut pocăinţă adevărată şi nu s-a îndreptat, deşi avea destul timp pentru aceasta. Iar David, după mărturisirea păcatului, cât s-a nevoit în pocăinţă!

În fiecare noapte uda patul său, cu lacrimile lui, se deştepta la miezul nopţii, mânca cenuşă în loc de pâine şi băutura lui o amesteca cu plânsul; se istovise din pricina postului, îşi omora trupul şi se smerea înaintea Domnului, îmbrăcându-se în sac şi având pe capul presărat cu cenuşă. Şi pentru aceste osteneli ale pocăinţei nu numai că a primit iertarea păcatului său, dar a devenit şi alesul cel mai iubit al lui Dumnezeu. Iar Saul, care şi-a spovedit numai cu gura păcatul său şi nu s-a ostenit să facă pocăinţă, a rămas pe veci neiertat .

Aşadar nimeni să nu nădăjduiască să se curăţească de păcatele sale mari numai prin spovedanie şi puţina zdrobire a inimii, fără ostenelile şi nevoinţele adevăratei pocăinţe dacă, având vreme să-şi îndrepte viaţa, se leneveşte să împlinească acest lucru cu fapta. Mai bine să îl urmăm pe David care spune: "Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu" (Psalmi 37. 18). Vedeţi, el nu se mulţumeşte numai cu mărturisirea fărădelegii lui, ci se îngrijeşte să o şi îndrepte: voi mărturisi - spune el - păcatul meu şi mă voi osteni să-l îndrept. Căci ce folos este în a deschide rana şi a nu pune pe ea plasturele care trebuie? Ce folos este în a-ţi mărturisi păcatele, iar apoi a nu săvârşi ostenelile pocăinţei pentru ele şi a nu-ţi îndrepta viaţa? Bibliografie: Sfântul Dimitrie al Rostovului - Viaţa şi Omiliile, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003).

                       

Înapoi